Pentru ca multi m-ati intrebat ce se intampla, de ce nu dau semn de viata, de ce nu raspund la telefon, de ce nu sun, practic, de ce am disparut din peisaj.
Nici nu stiu cum sa incep. De unde si cum sa va explic. Imi e foarte greu sa ma exprim, nu neaparat in scris, dar nici verbal nu imi gasesc cuvintele, abia imi pot aduna doua trei ganduri care nu ma ajuta foarte mult sa imi definesc starea.Ok, poate nu am avut cea mai fericita copilarie, cu violenta fizica si scandal la ordinea zilei, dar toata situatia s-a agravat abia anul trecut, dupa ce s-a nascut Leia. Probabil ca si stresul sau socul din timpul sarcinii au contribuit la asta. Eram insarcinata cu ea in 3 luni cand am aflat ca tata are tumoare cerebrala si doua luni cat am avut grija de el pana in momentul cand i-au cedat toate organele si l-am pierdut, au fost iadul pe pamant.Sa va povestesc putin despre cum mi-au fost zilele in ultimul timp.Orașul în care locuiesc acum in Bulgaria este ok, perfect pentru creșterea unui copil, liniște și pace. Doar că e prea multa liniște fata de cum sunt eu obișnuită. Mult prea multă liniște. Și sunt singura aici. Majoritatea tinerilor care nu au emigrat nu vorbesc engleza. Aici lumea sta mai mult în casă. Nu sunt nici foarte multe locuri într-adevăr faine unde poți ieși.
Dar ok, sa zicem că sunt norocoasa că am 5 oameni aici cu care pot să mă întâlnesc cam o data pe săptămână, daca ni se potrivește programul.
Pe timpul verii socrii mei își petrec majoritatea timpului la casa de la tara, așa că eu rămân singura cu Leia. Nu știu cum să mă exprim pentru a nu suna că mă plâng, dar e al naibii de greu să ai grijă de un omuleț 24 din 7. Eu personal am simțit că nu mai exist, m.am dăruit ei în totalitate, momentele pentru mine nu au mai existat. Deloc.
Și când nu am avut timp nici macar sa mă pieptan, ceva in mine s.a rupt… am inceput sa mă privesc ca o persoana care nu e niciodată buna de nimic, care tot timpul ii supără și deranjează pe ceilalți.
Nu m.am putut odihni cum trebuie pentru că în mintea mea se creeau tot felul de scenarii care mă îngrijorau, parca tot timpul așteptam să se întâmple ceva rău, sa primesc o veste rea sau chiar lucrurile pe care le făceam eu consideram că nu sunt ok, niciodată nu făceam ceva cum trebuie.Erau puține momentele in care reușeam să mă detașez de neliniștile mele și puteam să îmi pun întrebarea “cum scapi de demonii din mintea ta?” Ca e vorba de anxietate, depresie sau stres posttraumatic, important e ca intotdeauna va exista ceva care te va scoate din noroiul ala.
Pentru mine sunt o manuta de oameni datorita carora sunt inca aici.
Wine and anxiety 